Ferrari: Cine iubeşte maşinile second-hand puternice, vede roşu în faţa ochilor

În jurul niciunui alt producător de maşini nu se învârt atâtea mituri, legende şi poveşti ca şi la Ferrari. Maşinile sport lucrate manual au propria clasă, toată Italia fiind mândră de autoturismele din Maranello. Chiar dacă Ferrari s-a alăturat între timp grupului Fiat-Chrysler, luxoasele mașini sportive emit încă aroma independenţei, cei mai înfocaţi fani recunoscând că un Ferrari nu trebuie să fie vopsit neapărat roşu. Forma este şi va rămâne proemenintă. Orice Ferrari, fie el nou sau second-hand, este uşor recunoscut încă de la distanţă. Când te aşezi pentru prima dată în spatele volanului şi apeşi pedala de acceleraţie, activezi ADN-ul Ferrari: motorul urlă din toţi cilindrii, iar şoferul este împins în scaun. Pe scurt: nu poţi conduce o altă maşină mai pasional decât se conduce un Ferrari.

Secretul Ferrari: repede poate oricine, dar frumuseţea o pot atinge doar artiştii

Entuziasmul, tehnologiile de vârf şi designul de neconfundat sunt aspectele care fac ca Ferrari să fie cel mai renumit şi scump producător de autovehicule. Fie legendarul Ferrari 365, controversatul Testarossa sau actualul supercar LaFerrari; toate modelele nu sunt doar foarte frumoase, ci capodopere de artă ale inginieriei italieneşti. Da, artă. Căci compoziţiile dintre tehnologie şi design sunt atât de unice, încât le-ai putea recunoaşte cu ochii închişi. O atingere a caroseriei, un sunet al motorului – motorul redă muzică, de fapt. Nicio altă maşină sport din aceeaşi ligă nu are un urlet la fel de caracteristic ca cel al Ferrari-urilor. Şi alţi producători pot crea maşini rapide, cu siguranţă. Însă doar maşinile sport ale italienilor te ţin noaptea treaz, rugându-te să conduci, măcar o dată în viaţă, un Ferrari, fie el şi second-hand.

În spatele fiecărui Ferrari se ascunde o vastă experienţă în lumea curselor

O mare parte a miturilor despre Ferrari sunt legate de curse. Echipa fabricii, Scuderia Ferrari, a participat la campionatele Formula 1 încă din anul 1950. Scuderia este cea mai de succes echipă din istoria Formulei 1, cu 15 şoferi care au câştigat titlul de campion mondial, printre care şi Niki Lauda, Michael Schumacher şi Kimi Räikkönen, 16 titluri ca şi campioană mondială a constructorilor şi 224 de curse câştigate. Echipa există încă din 1929, fiind fondată de Enzo Ferrari şi având ca sponsor pe Alfa Romeo. Ferrari nu construia încă maşini de curse, iar echipa concura cu modele Alfa Romeo. Ferrari foloseşte ca şi logo, încă de la începuturi, calul cabrat de culoare neagră, peste un fundal galben – Cavallino rampante. Emblema aminteşte de baronul Francesco Baracca, un faimos pilot al forţelor aeriene italiene, doborât la sfârşitul primului Război Mondial. Deoarece forţele aeriene erau subordonate cavaleriei (fiind primii ani de existenţă a forţelor aeriene în Italia), Baracca a vrut să aibă faimosul cal vopsit pe fuselajul avionului său, ca semn distinctiv. Calul a devenit emblema echipei de curse Ferrari începând cu anii 1930. Enzo Ferrari a ales fundalul galben ca referinţă a oraşului său natal: emblema oraşului Modena este alcătuită dintr-o cruce albastră pe un fundal galben. Culoarea faimoasă a Ferrari-urilor nu le era tipică, la început. Asociaţia Internaţională a Autovehiculelor a fost cea care a ales, la începutul secolului al 20-lea, culorile maşinilor care participă la cursele Grand-Prix, pentru ca spectatorii să recunoască mai uşor naţionalităţile echipelor: roşu pentru Italia (rossa corsa), alb şi ulterior gri pentru Germania, verde pentru Marea Britania, albastru pentru Franţa. Ferrari, Mercedes-Benz şi Renault se află printre puţinele echipe de curse care păstrează tradiţia şi în ziua de azi. Spre finalul anilor 30, Ferrari şi Alfa Romeo merg pe căi separate, iar Scuderia urma să se numească de atunci „Auto Avio Costruzioni Ferrari“ şi producea pe lângă maşini de curse şi motoare destinate avioanelor. În 1943, constructorul auto se mută în Maranello, fiind şi azi locaţia sediului central şi a fabricii principale Ferrari.

Ferrari încearcă motoarele amplasate central și produce însă, din nou, bolizi cu tracţiune faţă

Mai multe modele Ferrari sunt dezvoltate şi produse, după reconstrucţia fabricii din anul 1946, în Maranello, oraş din provincia Emilia-Romagna aflat la 40 de kilometri de Bologna. Pentru început, Ferrari 125 S, o maşină sport pur-sânge folosită exclusiv pentru curse – primul Ferrari oficial din 1947. În curând firma are clienţi care vor să conducă astfel de maşini pe drumurile publice. Studiourile de design Pinifarina, Bertone, Scaglietti sau Vignale au creat în perioada următoare look-ul unic, etern, al unor modele, precum Ferrari 500 Superfast sau Ferrari 365 California. Aceste modele, dar şi altele de la Ferrari se vând la cele mai mari preţuri pe piaţa second-hand. Căci, Ferrari 250 sau urmaşul său, Ferrari 275, au fost produse doar în serii mici şi completate de versiuni speciale. Iniţial, supercar-urile Ferrari erau prevăzute exclusiv cu motoare în 12 cilindri, concepute pentru curse de anduranţă. Modelele timpurii aveau motorul amplasat în faţă, însă ulterior Ferrari a preferat să echipeze maşinile sale cu un motor compact, poziţionat central, precum Dino 206 GT, Ferrari 308 sau Ferrari 328, care aveau motoare cu 6 sau 8 cilindri în „V” – în cazuri excepţionale erau folosite motoare cu 12 cilindri. Avantajul: greutatea motorului este distribuită mult mai bine pe cele două axe, iar masa este aproape de centrul de greutate al autovehiculului. Chiar şi un Ferrari mai vechi, uzat, este foarte stabil la viteze mari. Modul de amplasare al motorului nu diminuează performanţele motorului. Se va meşterii încontinuu la versiuni mai performante, ce vor fi instalate în caroserii din ce în ce mai unghiulare. De la mijlocul anilor 1990, italienii construiesc din nou maşini sport cu motorul pus în faţă, cum ar fi Ferrari 550 Maranello, fiind utilizat un nou sistem de control al tracţiunii, conceput, testat şi dezvoltat mai departe de către Scuderia Ferrari.

Ferrari nu scrie istorie doar în lumea auto, ci a impresionat şi în lumea cinema-ului şi a televiziunii

Puţin surprinzător este faptul că modelele Ferrari au o carieră remarcabilă în lumea filmelor şi a serialelor. În filmul „The Cannonball Run” din 1981, Sammy Davis Jr. şi Dean Martin zburdă pe autostrăzile americane, aflaţi într-un Ferrari 308 GTS. Şase ani mai târziu, în filmul „Beverly Hills Cop II“, Eddy Murphy stă în spatele volanului unui Ferrari 328 GTS. Până şi James Bond a primit un Ferrari. Chiar dacă agentul 007 Pierce Brosnan nu conduce el însuşi maşina, în filmul „GoldenEye“ (1995) avem parte de o urmărire spectaculoasă în care este implicat un Ferrari 355 GTS. Actorul Al Pacino ajută şi el la sporirea faimei din lumea cinematografică, când alter ego-ului din filmul „Parfum de femeie” (1992) îi se îndeplineşte o dorinţă şi a avut astfel voie să conducă un Ferrari Mondial. În seria poliţistă „Hart to Hart”, milionarul Jonathan Hart, jucat de Robert Wagner, conduce una din cele mai frumoase maşini sport a anilor 70, un Ferrari 246 GTS decapotabil. Don Johnson, alias Sonny Crockett, nu a influenţat tendinţele modei din anii 80 doar prin tricoul său alb şi sacoul Armani, ci şi prin pilotarea unui Ferrari Testarossa în „Miami Vice“. La început s-a folosit o maşină Daytona modificată, ca o copie ieftină Ferrari, dar mai târziu italienii au sponsorizat seria cu două modele. Ferrari-ul Testarossa este un clasic automobil second-hand din Maranello. Al doilea actor, care a participat la popularizarea Ferrari, a fost Tom Selleck: alături de detectivul particular Magnum aparţineau nu numai Schnauzer-ul şi cămaşa hawaii-ană, ci şi indispensabilul Ferrari 308 GTS. În decursul seriei au fost folosite aproximativ 17 Ferrari-uri diferite – stabilind un record totodată.

Modele actuale Ferrari, care chiar şi second-hand fac inima fanilor să bată mai tare